Alte ganduri

Am fost ignoranta crezand ca nu s-ar putea sfarsi vreodata . Am sfidat legile nescrise si mi-am facut propria lege in speranta. De neincalcat. Asa credeam. Ca am cuprins infinitul si vesnicia. A fost trufie? Nebunie? Sau pur si simplu a fost... ce a fost sa fie? Deodata tot universul acela mare pe care doar eu il puteam cuprinde s-a facut mic. Atat de mic incat s-a transformat intr-o margica. M-am jucat cu ea o zi, doua, trei... asteptand sa redevina universul si sa te gasesc in centrul lui, acolo unde te lasasem inainte de aceasta catastrofala eroare. Si totusi nu s-a mai intamplat nimic. Azi nu ma mai joc cu universul.


Am luat o sticla cu cerneala si am pus cateva picaturi pe o coala alba. Speram sa se transforme in cuvinte caci nu stiam ce sa iti mai scriu. Iti marturisisem de atatea ori acelasi lucru incat simteam ca nu mai pot vedea din nou aceleasi litere, in aceeasi ordine... aceeasi idee mereu. Am pus hartia intr-un plic si ti l-am trimis, la adresa obisnuita. Stiam ca vei intelege din el ce era de spus. Mi-ai raspuns folosind cuvinte pe care nu le mai auzisem vreodata de la tine: “Scuza-ma ca iti zic, dar mi-ai trimis ciorna”.

Ganduri...

Pe acoperisul fierbinte, de tabla, mi-am asezat sufletul sa se incalzeasca la soare. L-am uitat acolo si s-a prefacut in scrum. Ce pacat ca nu mai am altul! L-as fi pus in frigider. Oare ar fi inghetat si ar fi crapat in mii de fragmente? Bine ca nu mai am inca unul. L-as fi distrus si pe acela!

Mi-am gasit refugiul in mine insami, acolo unde tu nu poti ajunge ca sa imi cuprinzi sufletul cu vorbe goale. M-am ascuns intr-un sertar al propriei constiinte, acolo unde ochii tai nu m-ar cauta vreodata. Am incuiat trecutul intr-o magazie veche si mi-am facut o fereastra spre prezent. Inca nu am ajuns la el. E cu o clipa inaintea mea.

Plictisita de atatea ganduri, am inceput sa caut printre stele una cazatoare. Voiam sa imi pun o dorinta, dar una despre care sa cred ca se va indeplini. Nu am gasit niciuna care sa imi confirme aceasta iluzie. Am inchis ochii si deodata tot cerul a inceput sa isi scuture stelele. Puteam sa imi pun o mie de dorinte. Ba nu, un infinit! Dar... cu care sa incep?

Eu si tu

Am cazut, m-am ridicat...
Asa sunt eu
Am plans, am implorat
Asa sunt eu...
Am gresit si am repetat
Asa sunt eu...
Nu-mi pare rau,
Asa sunt eu...

Dar tu imi spui
C-asa cum-s eu
Tu nu ai fi...
Asa esti tu.
Dar tu n-ai fost in locul meu
Sa cazi si tu
Sa plangi si sa implori
Tu nu ai fost...
Dar nu imi pare rau.

Strainul

Vad un chip cunoscut, intorc privirea
Parea ca esti tu…dar nu simt fericirea…
Si atunci ma-ntreb: de cine imi aduci aminte?
Si asa raman deodat’ fara cuvinte…
As vrea sa te strig… pe nume
Dar cum te cheama, abia de mai pot spune…
Asa ca zic in sinea mea…pe acest strain…eu l-am iubit candva…

De dorul tau...

De dorul tau am inceput sa fac si ceea ce nu imi placea. Sa stau in aceleasi pozitii pe care candva le uram la tine, sa privesc in felul in care o faceai tu uneori, iar mie imi displacea, sa folosesc cuvintele tale, ca si cum ar fi fost ale mele din totdeauna. Mananc acum ce iti placea tie, visez acum cu ochii tai parca, ma imbrac in culorile pe care tu le preferai. Singurul lucru pe care nu pot sa il fac, de dorul tau, este sa nu-mi mai fie dor de tine. Fac toate astea pentru ca acum eu nu mai stiu ce-mi place mie. Nici macar nu mai stiu cine sunt, ce caut si ce voi gasi. Nu mai stiu de ce nu mai vreau, nu mai pot, nu mai simt. Si totusi nu pot sa nu ma intreb daca vreodata ma voi regasi, te voi regasi in altcineva. Sau, de fapt, sper sa te gasesc in toti cei pe care ii intalnesc. Si stiu ca daca am sa te descopar pe tine in altcineva, usor am sa reusesc sa stiu din nou cine sunt si ce imi apartine. Imi voi recapata sufletul, visele, bucuriile, idealurile. Vreau sa te pot transforma intr-un om mic pe care sa il pot ascunde de privirea mea care te cauta. Si da, te caut ca sa imi dai inapoi ce mi-ai luat. Nu vreau doar sa nu imi mai fie dor de tine, ci si de mine vreau sa nu-mi mai fie dor!

Iubire sintetica

Am crezut mult timp ca iubirea este o utopie. Apoi am avut impresia ca am trait-o. Si poate ca asa a fost, dar finalul ei m-a facut din nou sa consider ca ea nu exista. Am vazut-o mai degraba ca pe o forma de santaj emotional, ca pe un mijloc inventat de oameni pentru a atinge un scop. Si totusi nu a fost doar o nebunie. A fost iubire, un sentiment limitat in timp. Chiar daca nu este vesnica... este ceea ce trebuie sa fie, atat cat este. Poate ca nu ar fi rau sa ii gasim un substitut, fara reactii adverse, fara precautii, fara doze de administrare. Un inlocuitor din care sa eliminam suferinta, linia de demarcatie dintre iubire si ura, dintre dragoste si tacere, durere, zadarnicie. Chiar si sintetica, tot e mai buna decat nimic. Cred ca am fost programati genetic sa iubim la un moment dat in viata si odata ce am deschis cutia Pandorei, ramane doar Speranta ca s-a meritat.

Puzzle

Fragmente din viata, transformate in piese de puzzle, pe care trebuie sa le alegi cu grija ca sa te poti reinventa. De fiecare data alte piese... Mereu un joc nou. Uneori ai impresia ca ceea ce construiesti in final, nici macar nu este viata ta. Nu iti poti imagina cum totul s-a schimbat atat de repede, atat de mult. Incerci sa te adaptezi... sa cauti alte piese pentru micul tau puzzle. Pana cand te plictisesti de acest joc si renunti. Lasi totul in voia destinului. Nu mai vrei sa amuzi soarta cu planurile pe care ti le-ai facut. Dar totusi asta nu te face mai fericit sau mai impacat cu sine. Renuntarea este chinuitoare, o povara pe care mai tarziu nu o vei mai putea purta prin viata. Poate ca nu e vorba doar de piese, ci si de strategie.

Prost sa fii, noroc ca esti! Dar fi pentru tine!

A fost o vreme cand prostia omeneasca ma enerva. La culme. Pierdeam clipe importante din viata gandindu-ma de ce o persoana a actionat fara sa gandeasca macar o data inainte sau a vorbit gura fara ea. Am reusit la un moment dat sa accept ca exista si oameni prosti si fiind o stare de fapt, ea ar fi trebuit tolerata. Dupa ce mi-am risipit energia enervandu-ma, am trecut la cea de-a doua etapa: acceptarea. Si uite asa m-am resemnat. Pana cand intr-o zi cineva mi-a spus o prostie atat de mare, incat nu m-am putut abtine sa nu rad. Ironic, fireste, in ideea ca poate isi va da seama de penibilitatea vorbelor sale. Cum era asteptat, unii sunt intr-atat de prosti, incat nici nu constientizeaza acest lucru. Dar din fericire…asta nici nu a mai contat. A contat doar faptul ca eu nu am mai pierdut nicio clipa din viata mea enervandu-ma sau tacand, in incercarea de a fi toleranta. Nu am mai analizat nicio secunda ce sau de ce, nu mi-am mai risipit inutil energia. Doar m-am amuzat in sinea mea, intr-un fel compatimitor. Se spune ca daca prostia ar durea, multi s-ar tavali pe jos, dar din pacate prostia nu il doare pe cel care o poseda cu mandrie, ci pe cei din jur. Asta in masura in care permitem.

The day the Earth stood still

Ma foiam in pat incercand sa imi caut o pozitie mai comoda. Nu voiam sa ma trezesc pentru ca simteam un fel de nesiguranta in ceea ce urma sa imi aduca ziua. Am tot sperat ca voi atipi. Eram undeva, pe creasta unui munte si doream sa privesc de sus lumea asta mica in care aveam sa ma pierd si eu atunci cand ma trezeam. Poate ca tocmai de asta voiam sa ma mai refugiez un pic in vis. Ca sa imi gasesc drumul pana cand as fi infruntat rasaritul, miezul zilei si apusul. Am stat acolo, asa, fara un gand précis, fara o dorinta concreta, fara sa stiu cine sunt eu sau cine esti tu. Ma straduiam sa imi dau seama daca nu cumva am adormit in timp ce reflectam la toate acestea. Dar parca simteam mirosul padurii, al vantului si al ploii. Deci, nu era doar un vis. Sau poate ca a fost atat de frumos incat parea ireal. Mi-am tras patura peste cap si am evadat… Ne-am intalnit din nou… si acolo. Am continuat sa te intreb cine esti. Ma uitam la tine atenta, incercand sa pun cap la cap vorbele, gesturile, senitatea din privire si uneori aroganta ta. Nici tu nu stiai prea bine ce sa imi raspunzi, incurcat de aceasta intalnire. Un amalgam de cuvinte, unele fara noima, altele cu un sens… fara sens. M-am uitat la ceas… trecuse o ora de cand imi afundasem gandurile in perna. M-am trezit si nicicand ziua nu mi-a parut mai frumoasa.

Dorinte

Uneori nici eu nu stiu ce vreau, dar cu siguranta stiu ce nu vreau. Nu vreau sa fiu unul dintre acei oameni care traiesc in propria realitate si indiferent de ce le-ai spune, nu ii aduci cu picioarele pe pamant. Nu vreau sa fiu una dintre acele persoane care cred ca stiu mai bine decat tine ceea ce vrei, simti ori gandesti. Nu vreau sa am o imagine distorsionata asupra a ceea ce ma inconjoara si sa te oblig sa crezi in ea. Nu vreau nimic din ceea ce nu imi apartine, iar uneori nici ceea ce am nu mai vreau. Nu vreau ca azi sa fie ieri, iar maine sa fie azi. Nu vreau sa crezi ca stii mai bine decat mine ce vreau. Si nu vreau sa fie altfel decat cum vreau eu. Poate ca ar fi mai simplu daca as incerca sa aflu ce vreau. Dar asta, CHIAR NU VREAU!

Emo

Credeam ca generatia emo are cumva si limite de varste. M-am inselat. Aproape in fiecare zi interactionez cu oameni interesanti, dar care nu fac din asta o lauda. In sinea lor se stiu inteligenti, placuti, ambitiosi, ancorati in realitate si coerenti in gandire. Au o linie, o noima. Asta chiar ii face interesanti. Numai ca o data in viata vine si momentul cand constati ca pentru unii aceasta este doar o masca. Ii cunosti in anumite imprejurari si iti formezi anumite opinii. Ii apreciezi ca sunt buni la locul de munca si iti imaginezi ca daca fac fata unor responsabilitati in cariera, atunci este imposibil ca in afara acestui mediu sa fie "full of shit". Extrapolezi cumva o calitate la intregul caracter. Ori ii cunosti intr-un cerc de prieteni cu care esti pe aceeasi lungime de unda. Consideri ca daca si ei sunt acolo, inseamna ca exista numitorul comun. Odata ce ai ocazia sa ii descoperi mai mult, constati insa ca sunt doar niste oameni tristi, care nu stiu ce vor de la ei sau de la viata si care tocmai din acest complex, se straduiesc sa para interesanti. Se lamenteaza, se victimizeaza, au chiar curajul sa iti arunce in fata unul dintre defecte, ca pe o scuza sau ca pe un pretext prin care incearca sa smulga intelegere si simpatie, sperand in sinea lor ca ceilalti sa ii contrazica si sa le spuna: "dar vai, tu nu esti asa". Si apoi, cu un orgoliu gadilat suficient, incep sa scoata din nou capul din nisip si culmea, cu nasul deja in vant. Aproape ca iti pare rau ca au stricat mitul despre ei... ca ajungi sa ii cunosti... Mai bine ramaneai cu o impresie frumoasa, dar gresita, decat cu dezamagirea ca sunt emo cu carnetele vizate la zi.

In mica mea lume

In mica mea lume e loc doar pentru mine. Poate ca te-as primi si pe tine, dar sunt sigura ca nu te-ai descalta la usa. Ai fi acelasi tu, cu pantofii grei de atatea drumuri batute prin viata, unele grestite, altele oprite la rascruce si prea putine bune. Probabil ca nici palaria nu ti-ai scoate-o de pe cap ca sa nu iti vad chipul, asa cum esti tu. Ai sta cu paltonul pe tine, atarnandu-ti greu pe umeri de atatea poveri cate ai dus prin viata, de atatea dezamagiri, frustrari, neimpliniri, cu buzunarele grele, pline de amintiri. Poate ca te-ai purta “cu manusi”, dar ce palme s-ar ascunde in ele? Nu vreau sa te dezbrac, ci doar sa te scot din trupul incorsetat in material caci in mica mea lume, e loc doar pentru suflet.

Lectia de viata

Niciodata nu poti invata lectia de viata atat de bine incat sa nu repeti o greseala. Probabil ca este in natura omului sa dea cu stangul in dreptul de mai multe ori pana cand se prinde cum stau lucrurile. Unii cred ca stiu totul, ca pot totul…ca sunt profesori in viata. Si cand viata ii pune la colt, ca pe niste copii prea indrazneti, prea tupeisti care s-au luat in piept cu ea…isi dau seama ca au privit prea mult de sus. De acolo de jos…din banca, lectiile se inteleg mai bine. Mai sunt si altii care in schimb se simt repetenti, blocati intr-un esec din care nu mai vor sa iasa de teama sa nu dea de altul… Nici ei nu au invatat prea multe din existenta lor pe acest pamant. Si asta tocmai pentru ca primul pas cu stangul i-a facut sa cada in nas si sa nu mai vada nimic in jur lor decat micimea locului in care au aterizat. Cum ar putea ei sa indrazneasca sa mai ridice privirea? Poate ca asa cum spunea cineva, cel ma important lucru e sa ai incredere in tine pentru ca nimeni altcineva nu o va face dezinteresat. Nimeni nu iti va preda o lectie gratuit. Totusi si mai important este sa ai grija cata incredere pui in tine insuti in asa fel incat la un moment dat sa nu cazi prea de sus. Asta este o alta lectie de viata.

Cat ne compromitem pentru un ambalaj frumos?

Intr-o lume in care totul tinde sa se reduca la imagine, ma intreb cat ne compromitem pentru un ambalaj frumos... alaturi. Da, nu este vorba despre propriile persoane, ci ale celor din jur care au o legatura cu noi. Se spune ca cine se aseamana, se aduna, dar asta se refera doar la comportament care cu greu se reflecta in imaginea “disponibila” pentru ceilalti. Asa ca uneori ajungem sa impartim fragmente din viata cu jumatati “imperfecte” din punct de vedere al caracterului, dar prea “good looking” incat sa ne mai pese. Ne gandim ca “ privitorii” vor fi multumiti de ceea ce vad si nu se vor mai intreba daca suntem fericiti alaturi de “ambalajele” pe care le perindam prin viata noastra. In fond, doar noi cunoastem si continutul. Insa vine o vreme cand nu mai simtim bine in pielea … lor si trebuie sa recunaostem fata de noi insine ca e mai bine sa gustam dintr-un “croissant cu sampanie” ambalat intr-o folie obisnuita, decat sa inghitim cu noduri …”un corn cu rahat” ambalat in asa fel incat sa iti ia ochii… si demnitatea.

Nu, nu, nu!

Atunci cand nu stiu sa spun "nu" de teama sa nu pierd oameni, de fapt pierd o parte din mine.

Prea mult zgomot pentru nimic

Da, vine o vreme cand nu mai poti, nu mai vrei...Dupa ce ai vrut prea mult si ai crezut ca poti orice. Ai incercat din rasputeri sa obtii acel ceva despre care ai crezut ca este pentru tine, ca ti potriveste. Si sleit de puteri, la capatul unei lupte in care te-ai avantat fara sa ti-o ceara nimeni, tragi linie si iti spui ca a fost prea mult...pentru prea putin. Insusi faptul ca a trebuit sa investesti atat din tine te face sa nu mai vrei la un moment dat. Aproape ca si tu crezi ca te-ai risipit in tot acest timp in care ai facut pasi mici si strategii ca sa obtii ce iti doreai, acel ceva pe care acum nu il mai vrei pentru ca ti-a lasat un gust amar aroganta cu care s-a opus incercarilor tale. Cum ai putea sa iti doresti ceva care se lasa tarat in viata ta? E ca si cum ai vrea sa porti o rochie superba, dar cu doua numere mai mici... Asa te-ai simti mereu... incorsetata in propria vointa abstracta, obtuza si nejustificat de optimista ca poate intr-o zi vei mai slabi iar rochia iti va veni... Nu, lucrurile nu se indreapta niciodata in aceasta directie, iar daca te gandesti cumva sa mergi la un croitor, ei bine, acea cusatura facuta dupa, se va vedea mereu. Da, poate ca viata e ca o rochie, uneori prea larga, incat te pierzi in ea, alteori atat de stramta incat te sufoca. Cel mai bine e sa incerci intotdeuana sa ai silueta potrivita.

La ruga de seară

Cad în genunchi de prea multă durere,
De a mea iubire şi de a ta vrere...
Cu capul plecat, cu suflet deşert,
Mă tot rog pe mine, pe El, să te iert.
Cu palmele grele, eu mă închin
Cerşesc mereu un alt destin
În care iubirea să nu fie păcat,
Să nu mai existe vreun vinovat!

10 reasons to love Mr. Strawberry

1. He is soft like a strawberry.
2. He doesn’t cheat on you.
3. He is always available when you need him.
4. He is smart and has a scroll so you can make him hurry
5. He never leaves you unless you want him to
6. He always finds his place, even in the deepest corners.
7. He makes you smile and you’ll have a big smile on your face!
8. He can be your best friend and your secrets are safe with him.
9. And not only the secrets.
10. He doesn’t mind if you don’t cook, clean or iron.

P.S. Obviously, Mr. Strawberry is not a man. Not even a Superman. It’s an object, but is the best thing you must have around. By the way, it’s an all season dildo.

Rece ca atitudine, fierbinte ca prestatie

Suntem diferite de barbati. Asta e clar. Dar daca ar fi sa intram intr-o competitie sau sa ne pozitionam pe o scara, cine ar sta deasupra? Desigur raportandu-ne la ceea ce ne face mai buni sau inferiori unii altora. Promovarea ideii de egalitate intre barbati si femei este fortata si parca tinde sa intre in sfera ridicolului. Asa ca ignorand din start aceasta posibilitate, ca sa imi dau seama de raspunsul la intrebare, am asternut pe o hartie defectele femeii. Am gasit cateva, dar parca nu suficient de multe incat sa pot spune ca barbatii ne sunt “mai egali”. Si totusi de ce suntem considerate inferioare celor carora le gasim cel putin 10 defecte cat am clipi? Ironic, nu? Am tot refacut calculele si mi-am dat seama ca nu cifrele erau gresite ci termenii ecuatiei. Era cum nu se poate mai simplu, dar si mai complicat in acelasi timp: primul si cel mai mare defect al femeii este barbatul. Si parca odata ce am avut aceasta revelatie nimic nu a mai contat. Si totusi… a mai fost ceva: tendinta femeii de a-si transforma calitatile in defecte. Pana si laturile pozitive “cunsumate excesiv” dauneaza grav. Asadar, suma defectelor si a calitatilor, la care se adauga si barbatul, ar trebui sa ne faca sa fim reci ca atitudine si fierbinti ca prestatie.

Un alt nicaieri...

Era târziu, pusesem capul pe pernă,
De nicăieri aceeaşi durere eternă.
Am ascultat de unde vine,
Era din suflet, era din mine!

Am adormit, m-am trezit nicăieri...
Era azi, era mâine sau poate că ieri,
Durerea striga, urla ca un câine,
Atunci mi-am dat seama, era sigur mâine!

Am privit în jur, eram nicăieri,
Cu sufletul gol, mai gol decât ieri!

Ecou

În şoaptă-ţi spun: “eu am să mor”.
Tu mă priveşti c-un zâmbet cutremurător.
Atunci îţi strig ameţitor: “eu am să mor”.
Te faci că n-auzi şi m-atingi uşor.

Eu tac, dar un ecou răsunător
Din al meu suflet muribund de dor
Îţi umple parcă auzul cândva nepăsător.

Şi gându-mi zguduit de un fior
Se miră oarecum întrebător:
“Era nevoie să-i declar al meu amor?
El nu ştia că am să mor de dor?!”

Şi făr’ să vreau am zis cam trecător:
“Eu am să mor... cutremurător
Iubindu-te în gând uşor
Şi-un dor răsunător
Ucisă de-un fior nepăsător
Acelaşi dor, fior ameţitor”...

Today we break up

Da, azi. Nu ieri, nu maine. Ce ai sa faci? Doar o sa cauti raspunsuri...cel mult...dar nu mai pierde timpul, caci nu le vei gasi. Nu ai sa stii nicicand ce a fost in mintea mea. Si nici in a ta cand m-ai facut treptat sa nu mai fiu eu insami. Sa renunt la mine, la tine, la noi. Nu sufar caci am presimtit ca acesta va fi sfarsitul. De fapt mereu se termina la fel. Nu mai conteaza cine-i primul care demasca toata mascarada in care ne-am cufundat pentru o vreme. Regrete. Poate... uneori. Dar impachetate frumos nu mai dor. Mi-am creat o magazie in suflet in care le asez ordonat, cu nume, zi, motiv. Cand nu vor mai incapea, o sa ma lepad de suflet. O sa ti le pun tie in brate pe toate..toate regretele mele. Sa vad, tu o sa te descurci mai bine?

DOAR IN PREZENT

Viitorul e frumos DOAR cand devine prezent. Pana si trecutul e mai placut caci nu mai ai la ce sa te mai astepti de la el. Sau poate ca ai, dar nu o faci stiind ca viata merge intr-un singur sens. Dar nu, viitorul nu e frumos pentru ca te minte sau pentru ca te lasa sa il astepti prea mult. Si apoi, ce inseamna viitorul? Inca un pas spre eternitate, iar fiecare plan pe care ni-l fixam in timp peste un an, doi, trei... nu este decat un alt sacrificu. Suprimam intervale mari de timp, le restrangem la clipe in care visam, iar cand ne trezim acolo unde ne-am dorit, constatam ca a ramas si mai putin nisip in clepsidra vietii. Iar cand in final, cand si ultimul graunte se scurge, viitorul devine trecut... pentru totdeuana.

Uneori pur si simplu e mai bine sa nu spui nimic. Doar sa asculti si sa taci sau sa vorbesti in gand. Dar ceea ce iti trece prin minte cu greu ramane secret. Ti se citeste pe chip, in privire, intr-o cuta pe frunte sau in colturile gurii. De fapt cel mai bine e, nu sa nu vorbesti, ci sa nu gandesti. Poti insira prostii, dar sunt negandite. De fapt nici nu esti responsabil pentru ele caci nu iti apartin. Vin de nicaieri si se indreapta undeva...Se lovesc de un timpan care le aude. Si atat. Caci nimeni nu s-ar gandi la ele. Si atunci ma intreb: oare nu am fi mai feirciti fara cuvinte, fara ganduri? Nu ar parea lumea mai dreapta, oamenii mai buni?