Alte ganduri

Am fost ignoranta crezand ca nu s-ar putea sfarsi vreodata . Am sfidat legile nescrise si mi-am facut propria lege in speranta. De neincalcat. Asa credeam. Ca am cuprins infinitul si vesnicia. A fost trufie? Nebunie? Sau pur si simplu a fost... ce a fost sa fie? Deodata tot universul acela mare pe care doar eu il puteam cuprinde s-a facut mic. Atat de mic incat s-a transformat intr-o margica. M-am jucat cu ea o zi, doua, trei... asteptand sa redevina universul si sa te gasesc in centrul lui, acolo unde te lasasem inainte de aceasta catastrofala eroare. Si totusi nu s-a mai intamplat nimic. Azi nu ma mai joc cu universul.


Am luat o sticla cu cerneala si am pus cateva picaturi pe o coala alba. Speram sa se transforme in cuvinte caci nu stiam ce sa iti mai scriu. Iti marturisisem de atatea ori acelasi lucru incat simteam ca nu mai pot vedea din nou aceleasi litere, in aceeasi ordine... aceeasi idee mereu. Am pus hartia intr-un plic si ti l-am trimis, la adresa obisnuita. Stiam ca vei intelege din el ce era de spus. Mi-ai raspuns folosind cuvinte pe care nu le mai auzisem vreodata de la tine: “Scuza-ma ca iti zic, dar mi-ai trimis ciorna”.

De dorul tau...

De dorul tau am inceput sa fac si ceea ce nu imi placea. Sa stau in aceleasi pozitii pe care candva le uram la tine, sa privesc in felul in care o faceai tu uneori, iar mie imi displacea, sa folosesc cuvintele tale, ca si cum ar fi fost ale mele din totdeauna. Mananc acum ce iti placea tie, visez acum cu ochii tai parca, ma imbrac in culorile pe care tu le preferai. Singurul lucru pe care nu pot sa il fac, de dorul tau, este sa nu-mi mai fie dor de tine. Fac toate astea pentru ca acum eu nu mai stiu ce-mi place mie. Nici macar nu mai stiu cine sunt, ce caut si ce voi gasi. Nu mai stiu de ce nu mai vreau, nu mai pot, nu mai simt. Si totusi nu pot sa nu ma intreb daca vreodata ma voi regasi, te voi regasi in altcineva. Sau, de fapt, sper sa te gasesc in toti cei pe care ii intalnesc. Si stiu ca daca am sa te descopar pe tine in altcineva, usor am sa reusesc sa stiu din nou cine sunt si ce imi apartine. Imi voi recapata sufletul, visele, bucuriile, idealurile. Vreau sa te pot transforma intr-un om mic pe care sa il pot ascunde de privirea mea care te cauta. Si da, te caut ca sa imi dai inapoi ce mi-ai luat. Nu vreau doar sa nu imi mai fie dor de tine, ci si de mine vreau sa nu-mi mai fie dor!

Iubire sintetica

Am crezut mult timp ca iubirea este o utopie. Apoi am avut impresia ca am trait-o. Si poate ca asa a fost, dar finalul ei m-a facut din nou sa consider ca ea nu exista. Am vazut-o mai degraba ca pe o forma de santaj emotional, ca pe un mijloc inventat de oameni pentru a atinge un scop. Si totusi nu a fost doar o nebunie. A fost iubire, un sentiment limitat in timp. Chiar daca nu este vesnica... este ceea ce trebuie sa fie, atat cat este. Poate ca nu ar fi rau sa ii gasim un substitut, fara reactii adverse, fara precautii, fara doze de administrare. Un inlocuitor din care sa eliminam suferinta, linia de demarcatie dintre iubire si ura, dintre dragoste si tacere, durere, zadarnicie. Chiar si sintetica, tot e mai buna decat nimic. Cred ca am fost programati genetic sa iubim la un moment dat in viata si odata ce am deschis cutia Pandorei, ramane doar Speranta ca s-a meritat.

The day the Earth stood still

Ma foiam in pat incercand sa imi caut o pozitie mai comoda. Nu voiam sa ma trezesc pentru ca simteam un fel de nesiguranta in ceea ce urma sa imi aduca ziua. Am tot sperat ca voi atipi. Eram undeva, pe creasta unui munte si doream sa privesc de sus lumea asta mica in care aveam sa ma pierd si eu atunci cand ma trezeam. Poate ca tocmai de asta voiam sa ma mai refugiez un pic in vis. Ca sa imi gasesc drumul pana cand as fi infruntat rasaritul, miezul zilei si apusul. Am stat acolo, asa, fara un gand précis, fara o dorinta concreta, fara sa stiu cine sunt eu sau cine esti tu. Ma straduiam sa imi dau seama daca nu cumva am adormit in timp ce reflectam la toate acestea. Dar parca simteam mirosul padurii, al vantului si al ploii. Deci, nu era doar un vis. Sau poate ca a fost atat de frumos incat parea ireal. Mi-am tras patura peste cap si am evadat… Ne-am intalnit din nou… si acolo. Am continuat sa te intreb cine esti. Ma uitam la tine atenta, incercand sa pun cap la cap vorbele, gesturile, senitatea din privire si uneori aroganta ta. Nici tu nu stiai prea bine ce sa imi raspunzi, incurcat de aceasta intalnire. Un amalgam de cuvinte, unele fara noima, altele cu un sens… fara sens. M-am uitat la ceas… trecuse o ora de cand imi afundasem gandurile in perna. M-am trezit si nicicand ziua nu mi-a parut mai frumoasa.

Dorinte

Uneori nici eu nu stiu ce vreau, dar cu siguranta stiu ce nu vreau. Nu vreau sa fiu unul dintre acei oameni care traiesc in propria realitate si indiferent de ce le-ai spune, nu ii aduci cu picioarele pe pamant. Nu vreau sa fiu una dintre acele persoane care cred ca stiu mai bine decat tine ceea ce vrei, simti ori gandesti. Nu vreau sa am o imagine distorsionata asupra a ceea ce ma inconjoara si sa te oblig sa crezi in ea. Nu vreau nimic din ceea ce nu imi apartine, iar uneori nici ceea ce am nu mai vreau. Nu vreau ca azi sa fie ieri, iar maine sa fie azi. Nu vreau sa crezi ca stii mai bine decat mine ce vreau. Si nu vreau sa fie altfel decat cum vreau eu. Poate ca ar fi mai simplu daca as incerca sa aflu ce vreau. Dar asta, CHIAR NU VREAU!

Prea mult zgomot pentru nimic

Da, vine o vreme cand nu mai poti, nu mai vrei...Dupa ce ai vrut prea mult si ai crezut ca poti orice. Ai incercat din rasputeri sa obtii acel ceva despre care ai crezut ca este pentru tine, ca ti potriveste. Si sleit de puteri, la capatul unei lupte in care te-ai avantat fara sa ti-o ceara nimeni, tragi linie si iti spui ca a fost prea mult...pentru prea putin. Insusi faptul ca a trebuit sa investesti atat din tine te face sa nu mai vrei la un moment dat. Aproape ca si tu crezi ca te-ai risipit in tot acest timp in care ai facut pasi mici si strategii ca sa obtii ce iti doreai, acel ceva pe care acum nu il mai vrei pentru ca ti-a lasat un gust amar aroganta cu care s-a opus incercarilor tale. Cum ai putea sa iti doresti ceva care se lasa tarat in viata ta? E ca si cum ai vrea sa porti o rochie superba, dar cu doua numere mai mici... Asa te-ai simti mereu... incorsetata in propria vointa abstracta, obtuza si nejustificat de optimista ca poate intr-o zi vei mai slabi iar rochia iti va veni... Nu, lucrurile nu se indreapta niciodata in aceasta directie, iar daca te gandesti cumva sa mergi la un croitor, ei bine, acea cusatura facuta dupa, se va vedea mereu. Da, poate ca viata e ca o rochie, uneori prea larga, incat te pierzi in ea, alteori atat de stramta incat te sufoca. Cel mai bine e sa incerci intotdeuana sa ai silueta potrivita.

Uneori pur si simplu e mai bine sa nu spui nimic. Doar sa asculti si sa taci sau sa vorbesti in gand. Dar ceea ce iti trece prin minte cu greu ramane secret. Ti se citeste pe chip, in privire, intr-o cuta pe frunte sau in colturile gurii. De fapt cel mai bine e, nu sa nu vorbesti, ci sa nu gandesti. Poti insira prostii, dar sunt negandite. De fapt nici nu esti responsabil pentru ele caci nu iti apartin. Vin de nicaieri si se indreapta undeva...Se lovesc de un timpan care le aude. Si atat. Caci nimeni nu s-ar gandi la ele. Si atunci ma intreb: oare nu am fi mai feirciti fara cuvinte, fara ganduri? Nu ar parea lumea mai dreapta, oamenii mai buni?