Emo

Credeam ca generatia emo are cumva si limite de varste. M-am inselat. Aproape in fiecare zi interactionez cu oameni interesanti, dar care nu fac din asta o lauda. In sinea lor se stiu inteligenti, placuti, ambitiosi, ancorati in realitate si coerenti in gandire. Au o linie, o noima. Asta chiar ii face interesanti. Numai ca o data in viata vine si momentul cand constati ca pentru unii aceasta este doar o masca. Ii cunosti in anumite imprejurari si iti formezi anumite opinii. Ii apreciezi ca sunt buni la locul de munca si iti imaginezi ca daca fac fata unor responsabilitati in cariera, atunci este imposibil ca in afara acestui mediu sa fie "full of shit". Extrapolezi cumva o calitate la intregul caracter. Ori ii cunosti intr-un cerc de prieteni cu care esti pe aceeasi lungime de unda. Consideri ca daca si ei sunt acolo, inseamna ca exista numitorul comun. Odata ce ai ocazia sa ii descoperi mai mult, constati insa ca sunt doar niste oameni tristi, care nu stiu ce vor de la ei sau de la viata si care tocmai din acest complex, se straduiesc sa para interesanti. Se lamenteaza, se victimizeaza, au chiar curajul sa iti arunce in fata unul dintre defecte, ca pe o scuza sau ca pe un pretext prin care incearca sa smulga intelegere si simpatie, sperand in sinea lor ca ceilalti sa ii contrazica si sa le spuna: "dar vai, tu nu esti asa". Si apoi, cu un orgoliu gadilat suficient, incep sa scoata din nou capul din nisip si culmea, cu nasul deja in vant. Aproape ca iti pare rau ca au stricat mitul despre ei... ca ajungi sa ii cunosti... Mai bine ramaneai cu o impresie frumoasa, dar gresita, decat cu dezamagirea ca sunt emo cu carnetele vizate la zi.