De dorul tau...

De dorul tau am inceput sa fac si ceea ce nu imi placea. Sa stau in aceleasi pozitii pe care candva le uram la tine, sa privesc in felul in care o faceai tu uneori, iar mie imi displacea, sa folosesc cuvintele tale, ca si cum ar fi fost ale mele din totdeauna. Mananc acum ce iti placea tie, visez acum cu ochii tai parca, ma imbrac in culorile pe care tu le preferai. Singurul lucru pe care nu pot sa il fac, de dorul tau, este sa nu-mi mai fie dor de tine. Fac toate astea pentru ca acum eu nu mai stiu ce-mi place mie. Nici macar nu mai stiu cine sunt, ce caut si ce voi gasi. Nu mai stiu de ce nu mai vreau, nu mai pot, nu mai simt. Si totusi nu pot sa nu ma intreb daca vreodata ma voi regasi, te voi regasi in altcineva. Sau, de fapt, sper sa te gasesc in toti cei pe care ii intalnesc. Si stiu ca daca am sa te descopar pe tine in altcineva, usor am sa reusesc sa stiu din nou cine sunt si ce imi apartine. Imi voi recapata sufletul, visele, bucuriile, idealurile. Vreau sa te pot transforma intr-un om mic pe care sa il pot ascunde de privirea mea care te cauta. Si da, te caut ca sa imi dai inapoi ce mi-ai luat. Nu vreau doar sa nu imi mai fie dor de tine, ci si de mine vreau sa nu-mi mai fie dor!

Iubire sintetica

Am crezut mult timp ca iubirea este o utopie. Apoi am avut impresia ca am trait-o. Si poate ca asa a fost, dar finalul ei m-a facut din nou sa consider ca ea nu exista. Am vazut-o mai degraba ca pe o forma de santaj emotional, ca pe un mijloc inventat de oameni pentru a atinge un scop. Si totusi nu a fost doar o nebunie. A fost iubire, un sentiment limitat in timp. Chiar daca nu este vesnica... este ceea ce trebuie sa fie, atat cat este. Poate ca nu ar fi rau sa ii gasim un substitut, fara reactii adverse, fara precautii, fara doze de administrare. Un inlocuitor din care sa eliminam suferinta, linia de demarcatie dintre iubire si ura, dintre dragoste si tacere, durere, zadarnicie. Chiar si sintetica, tot e mai buna decat nimic. Cred ca am fost programati genetic sa iubim la un moment dat in viata si odata ce am deschis cutia Pandorei, ramane doar Speranta ca s-a meritat.

Puzzle

Fragmente din viata, transformate in piese de puzzle, pe care trebuie sa le alegi cu grija ca sa te poti reinventa. De fiecare data alte piese... Mereu un joc nou. Uneori ai impresia ca ceea ce construiesti in final, nici macar nu este viata ta. Nu iti poti imagina cum totul s-a schimbat atat de repede, atat de mult. Incerci sa te adaptezi... sa cauti alte piese pentru micul tau puzzle. Pana cand te plictisesti de acest joc si renunti. Lasi totul in voia destinului. Nu mai vrei sa amuzi soarta cu planurile pe care ti le-ai facut. Dar totusi asta nu te face mai fericit sau mai impacat cu sine. Renuntarea este chinuitoare, o povara pe care mai tarziu nu o vei mai putea purta prin viata. Poate ca nu e vorba doar de piese, ci si de strategie.

Prost sa fii, noroc ca esti! Dar fi pentru tine!

A fost o vreme cand prostia omeneasca ma enerva. La culme. Pierdeam clipe importante din viata gandindu-ma de ce o persoana a actionat fara sa gandeasca macar o data inainte sau a vorbit gura fara ea. Am reusit la un moment dat sa accept ca exista si oameni prosti si fiind o stare de fapt, ea ar fi trebuit tolerata. Dupa ce mi-am risipit energia enervandu-ma, am trecut la cea de-a doua etapa: acceptarea. Si uite asa m-am resemnat. Pana cand intr-o zi cineva mi-a spus o prostie atat de mare, incat nu m-am putut abtine sa nu rad. Ironic, fireste, in ideea ca poate isi va da seama de penibilitatea vorbelor sale. Cum era asteptat, unii sunt intr-atat de prosti, incat nici nu constientizeaza acest lucru. Dar din fericire…asta nici nu a mai contat. A contat doar faptul ca eu nu am mai pierdut nicio clipa din viata mea enervandu-ma sau tacand, in incercarea de a fi toleranta. Nu am mai analizat nicio secunda ce sau de ce, nu mi-am mai risipit inutil energia. Doar m-am amuzat in sinea mea, intr-un fel compatimitor. Se spune ca daca prostia ar durea, multi s-ar tavali pe jos, dar din pacate prostia nu il doare pe cel care o poseda cu mandrie, ci pe cei din jur. Asta in masura in care permitem.

The day the Earth stood still

Ma foiam in pat incercand sa imi caut o pozitie mai comoda. Nu voiam sa ma trezesc pentru ca simteam un fel de nesiguranta in ceea ce urma sa imi aduca ziua. Am tot sperat ca voi atipi. Eram undeva, pe creasta unui munte si doream sa privesc de sus lumea asta mica in care aveam sa ma pierd si eu atunci cand ma trezeam. Poate ca tocmai de asta voiam sa ma mai refugiez un pic in vis. Ca sa imi gasesc drumul pana cand as fi infruntat rasaritul, miezul zilei si apusul. Am stat acolo, asa, fara un gand précis, fara o dorinta concreta, fara sa stiu cine sunt eu sau cine esti tu. Ma straduiam sa imi dau seama daca nu cumva am adormit in timp ce reflectam la toate acestea. Dar parca simteam mirosul padurii, al vantului si al ploii. Deci, nu era doar un vis. Sau poate ca a fost atat de frumos incat parea ireal. Mi-am tras patura peste cap si am evadat… Ne-am intalnit din nou… si acolo. Am continuat sa te intreb cine esti. Ma uitam la tine atenta, incercand sa pun cap la cap vorbele, gesturile, senitatea din privire si uneori aroganta ta. Nici tu nu stiai prea bine ce sa imi raspunzi, incurcat de aceasta intalnire. Un amalgam de cuvinte, unele fara noima, altele cu un sens… fara sens. M-am uitat la ceas… trecuse o ora de cand imi afundasem gandurile in perna. M-am trezit si nicicand ziua nu mi-a parut mai frumoasa.

Dorinte

Uneori nici eu nu stiu ce vreau, dar cu siguranta stiu ce nu vreau. Nu vreau sa fiu unul dintre acei oameni care traiesc in propria realitate si indiferent de ce le-ai spune, nu ii aduci cu picioarele pe pamant. Nu vreau sa fiu una dintre acele persoane care cred ca stiu mai bine decat tine ceea ce vrei, simti ori gandesti. Nu vreau sa am o imagine distorsionata asupra a ceea ce ma inconjoara si sa te oblig sa crezi in ea. Nu vreau nimic din ceea ce nu imi apartine, iar uneori nici ceea ce am nu mai vreau. Nu vreau ca azi sa fie ieri, iar maine sa fie azi. Nu vreau sa crezi ca stii mai bine decat mine ce vreau. Si nu vreau sa fie altfel decat cum vreau eu. Poate ca ar fi mai simplu daca as incerca sa aflu ce vreau. Dar asta, CHIAR NU VREAU!

Emo

Credeam ca generatia emo are cumva si limite de varste. M-am inselat. Aproape in fiecare zi interactionez cu oameni interesanti, dar care nu fac din asta o lauda. In sinea lor se stiu inteligenti, placuti, ambitiosi, ancorati in realitate si coerenti in gandire. Au o linie, o noima. Asta chiar ii face interesanti. Numai ca o data in viata vine si momentul cand constati ca pentru unii aceasta este doar o masca. Ii cunosti in anumite imprejurari si iti formezi anumite opinii. Ii apreciezi ca sunt buni la locul de munca si iti imaginezi ca daca fac fata unor responsabilitati in cariera, atunci este imposibil ca in afara acestui mediu sa fie "full of shit". Extrapolezi cumva o calitate la intregul caracter. Ori ii cunosti intr-un cerc de prieteni cu care esti pe aceeasi lungime de unda. Consideri ca daca si ei sunt acolo, inseamna ca exista numitorul comun. Odata ce ai ocazia sa ii descoperi mai mult, constati insa ca sunt doar niste oameni tristi, care nu stiu ce vor de la ei sau de la viata si care tocmai din acest complex, se straduiesc sa para interesanti. Se lamenteaza, se victimizeaza, au chiar curajul sa iti arunce in fata unul dintre defecte, ca pe o scuza sau ca pe un pretext prin care incearca sa smulga intelegere si simpatie, sperand in sinea lor ca ceilalti sa ii contrazica si sa le spuna: "dar vai, tu nu esti asa". Si apoi, cu un orgoliu gadilat suficient, incep sa scoata din nou capul din nisip si culmea, cu nasul deja in vant. Aproape ca iti pare rau ca au stricat mitul despre ei... ca ajungi sa ii cunosti... Mai bine ramaneai cu o impresie frumoasa, dar gresita, decat cu dezamagirea ca sunt emo cu carnetele vizate la zi.