Puzzle

Fragmente din viata, transformate in piese de puzzle, pe care trebuie sa le alegi cu grija ca sa te poti reinventa. De fiecare data alte piese... Mereu un joc nou. Uneori ai impresia ca ceea ce construiesti in final, nici macar nu este viata ta. Nu iti poti imagina cum totul s-a schimbat atat de repede, atat de mult. Incerci sa te adaptezi... sa cauti alte piese pentru micul tau puzzle. Pana cand te plictisesti de acest joc si renunti. Lasi totul in voia destinului. Nu mai vrei sa amuzi soarta cu planurile pe care ti le-ai facut. Dar totusi asta nu te face mai fericit sau mai impacat cu sine. Renuntarea este chinuitoare, o povara pe care mai tarziu nu o vei mai putea purta prin viata. Poate ca nu e vorba doar de piese, ci si de strategie.

Prost sa fii, noroc ca esti! Dar fi pentru tine!

A fost o vreme cand prostia omeneasca ma enerva. La culme. Pierdeam clipe importante din viata gandindu-ma de ce o persoana a actionat fara sa gandeasca macar o data inainte sau a vorbit gura fara ea. Am reusit la un moment dat sa accept ca exista si oameni prosti si fiind o stare de fapt, ea ar fi trebuit tolerata. Dupa ce mi-am risipit energia enervandu-ma, am trecut la cea de-a doua etapa: acceptarea. Si uite asa m-am resemnat. Pana cand intr-o zi cineva mi-a spus o prostie atat de mare, incat nu m-am putut abtine sa nu rad. Ironic, fireste, in ideea ca poate isi va da seama de penibilitatea vorbelor sale. Cum era asteptat, unii sunt intr-atat de prosti, incat nici nu constientizeaza acest lucru. Dar din fericire…asta nici nu a mai contat. A contat doar faptul ca eu nu am mai pierdut nicio clipa din viata mea enervandu-ma sau tacand, in incercarea de a fi toleranta. Nu am mai analizat nicio secunda ce sau de ce, nu mi-am mai risipit inutil energia. Doar m-am amuzat in sinea mea, intr-un fel compatimitor. Se spune ca daca prostia ar durea, multi s-ar tavali pe jos, dar din pacate prostia nu il doare pe cel care o poseda cu mandrie, ci pe cei din jur. Asta in masura in care permitem.

The day the Earth stood still

Ma foiam in pat incercand sa imi caut o pozitie mai comoda. Nu voiam sa ma trezesc pentru ca simteam un fel de nesiguranta in ceea ce urma sa imi aduca ziua. Am tot sperat ca voi atipi. Eram undeva, pe creasta unui munte si doream sa privesc de sus lumea asta mica in care aveam sa ma pierd si eu atunci cand ma trezeam. Poate ca tocmai de asta voiam sa ma mai refugiez un pic in vis. Ca sa imi gasesc drumul pana cand as fi infruntat rasaritul, miezul zilei si apusul. Am stat acolo, asa, fara un gand précis, fara o dorinta concreta, fara sa stiu cine sunt eu sau cine esti tu. Ma straduiam sa imi dau seama daca nu cumva am adormit in timp ce reflectam la toate acestea. Dar parca simteam mirosul padurii, al vantului si al ploii. Deci, nu era doar un vis. Sau poate ca a fost atat de frumos incat parea ireal. Mi-am tras patura peste cap si am evadat… Ne-am intalnit din nou… si acolo. Am continuat sa te intreb cine esti. Ma uitam la tine atenta, incercand sa pun cap la cap vorbele, gesturile, senitatea din privire si uneori aroganta ta. Nici tu nu stiai prea bine ce sa imi raspunzi, incurcat de aceasta intalnire. Un amalgam de cuvinte, unele fara noima, altele cu un sens… fara sens. M-am uitat la ceas… trecuse o ora de cand imi afundasem gandurile in perna. M-am trezit si nicicand ziua nu mi-a parut mai frumoasa.

Dorinte

Uneori nici eu nu stiu ce vreau, dar cu siguranta stiu ce nu vreau. Nu vreau sa fiu unul dintre acei oameni care traiesc in propria realitate si indiferent de ce le-ai spune, nu ii aduci cu picioarele pe pamant. Nu vreau sa fiu una dintre acele persoane care cred ca stiu mai bine decat tine ceea ce vrei, simti ori gandesti. Nu vreau sa am o imagine distorsionata asupra a ceea ce ma inconjoara si sa te oblig sa crezi in ea. Nu vreau nimic din ceea ce nu imi apartine, iar uneori nici ceea ce am nu mai vreau. Nu vreau ca azi sa fie ieri, iar maine sa fie azi. Nu vreau sa crezi ca stii mai bine decat mine ce vreau. Si nu vreau sa fie altfel decat cum vreau eu. Poate ca ar fi mai simplu daca as incerca sa aflu ce vreau. Dar asta, CHIAR NU VREAU!

Emo

Credeam ca generatia emo are cumva si limite de varste. M-am inselat. Aproape in fiecare zi interactionez cu oameni interesanti, dar care nu fac din asta o lauda. In sinea lor se stiu inteligenti, placuti, ambitiosi, ancorati in realitate si coerenti in gandire. Au o linie, o noima. Asta chiar ii face interesanti. Numai ca o data in viata vine si momentul cand constati ca pentru unii aceasta este doar o masca. Ii cunosti in anumite imprejurari si iti formezi anumite opinii. Ii apreciezi ca sunt buni la locul de munca si iti imaginezi ca daca fac fata unor responsabilitati in cariera, atunci este imposibil ca in afara acestui mediu sa fie "full of shit". Extrapolezi cumva o calitate la intregul caracter. Ori ii cunosti intr-un cerc de prieteni cu care esti pe aceeasi lungime de unda. Consideri ca daca si ei sunt acolo, inseamna ca exista numitorul comun. Odata ce ai ocazia sa ii descoperi mai mult, constati insa ca sunt doar niste oameni tristi, care nu stiu ce vor de la ei sau de la viata si care tocmai din acest complex, se straduiesc sa para interesanti. Se lamenteaza, se victimizeaza, au chiar curajul sa iti arunce in fata unul dintre defecte, ca pe o scuza sau ca pe un pretext prin care incearca sa smulga intelegere si simpatie, sperand in sinea lor ca ceilalti sa ii contrazica si sa le spuna: "dar vai, tu nu esti asa". Si apoi, cu un orgoliu gadilat suficient, incep sa scoata din nou capul din nisip si culmea, cu nasul deja in vant. Aproape ca iti pare rau ca au stricat mitul despre ei... ca ajungi sa ii cunosti... Mai bine ramaneai cu o impresie frumoasa, dar gresita, decat cu dezamagirea ca sunt emo cu carnetele vizate la zi.

In mica mea lume

In mica mea lume e loc doar pentru mine. Poate ca te-as primi si pe tine, dar sunt sigura ca nu te-ai descalta la usa. Ai fi acelasi tu, cu pantofii grei de atatea drumuri batute prin viata, unele grestite, altele oprite la rascruce si prea putine bune. Probabil ca nici palaria nu ti-ai scoate-o de pe cap ca sa nu iti vad chipul, asa cum esti tu. Ai sta cu paltonul pe tine, atarnandu-ti greu pe umeri de atatea poveri cate ai dus prin viata, de atatea dezamagiri, frustrari, neimpliniri, cu buzunarele grele, pline de amintiri. Poate ca te-ai purta “cu manusi”, dar ce palme s-ar ascunde in ele? Nu vreau sa te dezbrac, ci doar sa te scot din trupul incorsetat in material caci in mica mea lume, e loc doar pentru suflet.

Lectia de viata

Niciodata nu poti invata lectia de viata atat de bine incat sa nu repeti o greseala. Probabil ca este in natura omului sa dea cu stangul in dreptul de mai multe ori pana cand se prinde cum stau lucrurile. Unii cred ca stiu totul, ca pot totul…ca sunt profesori in viata. Si cand viata ii pune la colt, ca pe niste copii prea indrazneti, prea tupeisti care s-au luat in piept cu ea…isi dau seama ca au privit prea mult de sus. De acolo de jos…din banca, lectiile se inteleg mai bine. Mai sunt si altii care in schimb se simt repetenti, blocati intr-un esec din care nu mai vor sa iasa de teama sa nu dea de altul… Nici ei nu au invatat prea multe din existenta lor pe acest pamant. Si asta tocmai pentru ca primul pas cu stangul i-a facut sa cada in nas si sa nu mai vada nimic in jur lor decat micimea locului in care au aterizat. Cum ar putea ei sa indrazneasca sa mai ridice privirea? Poate ca asa cum spunea cineva, cel ma important lucru e sa ai incredere in tine pentru ca nimeni altcineva nu o va face dezinteresat. Nimeni nu iti va preda o lectie gratuit. Totusi si mai important este sa ai grija cata incredere pui in tine insuti in asa fel incat la un moment dat sa nu cazi prea de sus. Asta este o alta lectie de viata.